Tendinţe expresioniste în opera românească din primele decenii ale secolului XX

Rezumat

Prezenţa expresionismului în muzica românească din primele decenii ale secolului XX nu constituie o noutate, graţie cercetărilor muzicologice minuţioase aparţinând Clemansei Liliana Firca. Amintim secţiunile dedicate manifestării particulare a acestei orientări în volumele Direcţii în muzica românească (1900-1930), Modernitate şi avangardă în muzica ante- şi interbelică (1900-1940) sau studiul Rezonanţe ale esteticii expresionismului în creaţia muzicală românească, ce au demonstrat viabilitatea fenomenului în anumite creaţii
din sfera orchestrală (suita), scenică (baletul), şi ale căror ecouri s-au resimţit parţial în genul de operă.

Pornind de la observaţiile pertinente ale cercetătoarei, în paginile ce urmează ne
propunem să evidenţiem adaptarea trăsăturilor  curentului european în spaţiul scenic românesc din prima jumătate a secolului XX, pe linia realismului exacerbat din Năpasta (Sabin Drăgoi, 1927), a influenţei lui Igor Stravinski cu al său stille barbaro voalat în O noapte furtunoasă
(Paul Constantinescu, 1934), până la particularităţile muzical-dramatice care atestă
expresionismul sublimat din capodopera Oedip (George Enescu, 1931)14