Mituri antice grecești în opera românească. Jertfirea Ifigeniei de Pascal Bentoiu

Rezumat

Interesul compozitorilor români de operă față de mitologia greacă începe cu inegalabila capodoperă enesciană – tragedia lirică Oedipe (1921-1931). Concepția artistică de sorginte realist-postromantică se concretizează în legătura indisolubilă dintre text și muzică, în sinteza originală a celor mai expresive mijloace componistice înregistrate în tradiția genului și deschiderea spre elemente de limbaj muzical de acută modernitate. Operele românești compuse după cunoașterea partiturii lui George Enescu, determinată de premiera de la București din 1958, reflectă un interes sporit față de subiectele mitologice, în forma poetică a tragediilor antice semnate de Euripide, Eschil și Sofocle. Semnificative creații muzicale românești scrise în perioada de avangardă din anii 1960-1980 – operele Prometeu de Doru Popovici, Oedipe la Colonos, Orestia I – Agamemnon, Orestia II – Choephorele, Orestia III – Eumenidele de Aurel Stroe, Jertfirea Ifigeniei de Pascal Bentoiu – la care se adaugă titluri ale artei scenice contemporane – Oreste & Oedip de Cornel Țăranu – propun noi interpretări filosofice și artistice ale miturilor originare. În același timp, lucrările amintite reprezintă repere ale transformării multiple și radicale a genului de operă în cultura românească. Accentuarea caracterului epic, cameralizarea genului și extrapolarea alternativă a elementelor din complexul sincretic, dezvoltarea unor noi modalități de spectacol, de transmisie sonoră și video – sunt trăsături ale noului stil de operă, asociat subiectelor puternice și simple ale tragediei antice. În acest sens, opera radiofonică Jertfirea Ifigeniei (1968) este o treaptă semnificativă în metamorfoza genului, valoarea sa artistică înnoitoare fiind confirmată de o importantă distincție internațională oferită compozitorului Pascal Bentoiu – Prix Italia al Radioteleviziunii italiene din Roma. Suflul poetic al textului, extras din capodopera teatrului antic, Ifigenia în Aulida de Euripide, caracterul imnic-oratorial al muzicii, economia și capacitatea expresivă a mijloacelor componistice, configurate în relația voce, orgă, percuție, mijloace electroacustice – sunt laturi asociabile în tălmăcirea temei majore de valoare universală: necesitatea jertfei feciorelnice în procesul unei construcții durabile.