Principiul variațional în Sonatina pentru vioară și pian de Dinu Lipatti

Rezumat

Studiul de față propune urmărirea principiului variațional, așa cum este el aplicat în Sonatina pentru vioară și pian de Dinu Lipatti, din perspectiva teoreticanalitică, dar și din punctul de vedere al implicațiilor de ordin interpretativ. Procedeele variaționale, în strânsă legătură cu specificul limbajului neoclasic al lucrării, determină o încadrare atipică a formei de variațiuni în structura genului, ceea ce presupune o redimensionare a mijloacelor interpretative prin care se poate realiza dramaturgia muzicală a piesei. Comparația cu modelul clasic al variațiunilor, ca parte componentă a genului sonatei dedicate duo-ului vioară-pian, așa cum apare el în creațiile unor compozitori precum Mozart sau Beethoven, ca metodă de cercetare analitică, reliefează aspectele de limbaj care condiționează viziunea interpretului în cazul Sonatinei de Lipatti, cum sunt caracterul, tempo-ul, metrica, tipul scriiturii, elementele de virtuozitate sau timbralitatea, ale căror valențe sunt distincte față de cele determinate de un discurs muzical aparținând epocii clasice. Înțelegerea corelației dintre succesiunea mișcărilor și alcătuirea planului variațional constituie o prioritate în abordarea acestei lucrări și a conturării mesajului artistic dorit, de aceea studiul încearcă să aducă în prim plan conexiunea necesară dintre elementele de ordin structural ale compoziției și cele implicit generate de acestea, respectiv elementele de ordin tehnic și expresiv pe care actul interpretativ le impune.