Concertul pentru pian și muzica de jazz în a douajumătate a secolului XX. Noi abordări ale conceptuluide fuziune stilistică

Rezumat

În primii ani ai secolului XX, jazz-ul și muzica academică au deținut trasee paralele, cu evoluție stilistică proprie. Majoritate muzicienilor de jazz nu dețineau o educație muzicală formală, iar cei din sfera academică nu erau, la rândul lor interpreți sau creatori de jazz. Odată cu evoluția genului și pătrunderea sa în spațiul concertant, jazz-ul devine o muzică credibilă, cu statut valoric bine conturat și general acceptat, astfel încât interpreții și compozitorii devin deschiși către experimentele în această direcție. În creația concertantă pentru pian, această fuziune s-a realizat inițial timid, prin preluarea și stilizarea unor componente specifice și integrarea lor în limbajul personal. În a doua jumătate a secolului XX, concertele ce valorifică această mixtură stilistică sunt din ce în mai naturale și mai complexe, devenind terenul exprimării celor mai diverse opțiuni de sinteză jazz / academic. Elementul fundamental al consolidării valorice a concertelor pentru pian plasate pe direcția de fuziune s-a dovedit a fi familiarizarea creatorilor cu ambele direcții stilistice fie prin experiența interpretativă, fie prin educația muzicală academică. Articolul de față oferă o perspectivă sintetică asupra pluralității abordării genului concertant dedicat pianului la intersecția dintre muzica de jazz și creația academică din a doua jumătate a secolului XX și începutul de secol XXI.